De-a lungul întregii istorii umane, zeii și zeițele au stârnit respect, devotament și teamă. În diverse mitologii globale, găsim o multitudine de entități divine care au inspirat o admirație și o teamă profundă în rândul adepților lor. Aceste ființe formidabile, personificând frecvent aspecte fundamentale ale lumii naturale și ale existenței umane, au exercitat autoritate asupra tărâmurilor vieții și morții, războiului și păcii, haosului și ordinii. Astăzi, pornim într-o explorare a narațiunilor din jurul celor zece zeități cele mai înspăimântătoare din mitologia antică, a căror simplă menționare putea evoca groază în sufletele muritorilor.
Kali, zeița hindusă a morții. Sursa: super / Adobe Stock.
1. Zeus, Suveranul tunetului
Zeus, suveranul panteonului grecesc, domnea de pe tronul său înalt de pe Muntele Olimp. Cu fulgerele sale și stăpânirea asupra vremii, el a apărut ca o divinitate puternică și adesea furioasă. În calitate de zeu al tunetului și al fulgerului, furtunile sale erau atât mărețe, cât și terifiante. Oamenii de rând credeau că succesul sau eșecul recoltelor lor depindea de mila sa, obligându-i să muncească cu sârguință pentru a-l liniști. Atunci când viața și bunăstarea ta depind de cineva, frica devine un însoțitor inevitabil.
În calitate de conducător al Muntelui Olimp, Zeus prezida adunarea divină a zeilor și zeițelor, luând decizii cruciale și menținând ordinea în cadrul panteonului divin. Acest aspect i-a consolidat și mai mult poziția de zeu venerat în Grecia antică. Zeus a întruchipat un personaj cu multiple fațete, renumit atât pentru înțelepciunea sa, cât și pentru temperamentul său volatil. Judecățile sale puteau fi echitabile și drepte, însă furia sa putea stârni impulsivitate și răzbunare. De exemplu, miturile povestesc calvarul punitiv al lui Prometeu, legat de o stâncă, unde un vultur îi consuma zilnic ficatul, pentru ca acesta să se regenereze în fiecare noapte, perpetuându-i veșnic agonia. Răsplata acestei ilustre zeități a fost infamă.
Prometeu legat de o stâncă, cu ficatul mâncat de un vultur, într-o gravură de Lucien. (Domeniu public)
2. Thor, Marele Atacator
Thor, zeul norvegian al tunetului, își flutura formidabilul său ciocan, Mjölnir, înzestrat cu o putere inegalabilă. El a fost gardianul statornic al zeilor împotriva uriașilor și a altor adversari amenințători, iar tunetul răsunător a fost atribuit carului tunător care îl urma în urma sa. În multe ocazii, personajul lui Thor a fost descris ca fiind inteligent și jovial. Cu toate acestea, reputația sa ca sursă de venerație s-a extins în lung și în lat, stârnind atât venerație, cât și trepidație în rândul celor care îl onorau pe el și pe dușmanii săi legendari.
Thor poseda abilitatea de a comanda elementele, invocând tunetul și furtunile. Vechile comunități nordice care îi aduceau omagiu au înțeles că recoltele lor puteau fi devastate de furtunile violente din timpul verii. Ei credeau că astfel de izbucniri furtunoase erau manifestări ale mâniei lui Thor și se străduiau să își liniștească divinitatea furioasă. Adesea, pentru a-l liniști era nevoie de ofrande, uneori implicând oameni și animale. În ciuda eforturilor lor, furtunile de vară continuau să îi asalteze.
Lupta lui Thor cu uriașii (1872) de Mårten Eskil Winge. (Domeniu public)
3. Sekhmet, Leoaica mâniei
În Egiptul antic, Sekhmet a apărut ca o zeiță feroce care întruchipa războiul și devastarea. Reprezentată în mod obișnuit ca o leoaică, ea dezlănțuia plăgi și nenorociri asupra adversarilor ei, fără să arate milă în mânia ei. Vechii egipteni erau renumiți pentru zeitățile lor puternice și adesea necruțătoare, iar Sekhmet s-a remarcat ca fiind una dintre cele mai temute din întregul panteon. Sekhmet era legată în principal de război, distrugere și vindecare, fiind astfel o forță atât protectoare, cât și răuvoitoare.
Interesant este faptul că dușmanii Egiptului Antic erau cei care nutreau cea mai profundă teamă de Sekhmet. Conștienți că faraonii egipteni intrau în luptă sub protecția ei, armatele adverse tremurau de frică. Ea era văzută ca o ființă formidabilă, jumătate femeie și jumătate leoaică, capabilă să sfâșie rândurile inamice și să aducă moarte și suferință. Cu toate acestea, în cele din urmă, săbiile și topoarele egiptenilor au fost cele care au dat loviturile fatale, iar leoaica a rămas doar un spectru înfricoșător.
Statuia lui Sekhmet, zeiță egipteană cu cap de leoaică. Cunoscută ca zeița războiului și a distrugerii (abrilla/Adobe Stock)
4. Hades, marele stăpân al lumii subterane
Hades, suveranul Lumii de dincolo din mitologia greacă antică, inspira teamă datorită rolului său esențial în judecarea sufletelor și a obscurității care învăluia viața de după moarte. Stăpânirea sa a rămas învăluită în enigmă, iar muritorii se apropiau de numele său cu îngrijorare. Lumea de dincolo, denumită frecvent "Casa lui Hades" sau pur și simplu "Hades", era tărâmul în care sufletele celor plecați călătoreau după moarte. Nu semăna cu conceptul de chin veșnic, asemănător Iadului creștin, ci constituia mai degrabă un domeniu în care sufletele existau într-o stare vag mistică.
În ciuda asocierii sale cu tărâmul morții, Hades nu întruchipa în mod inerent răul sau malevolența. El nu făcea decât să-și îndeplinească datoria de conducător al vieții de apoi și de gardian al celor decedați. Cu toate acestea, Hades era temut pentru apropierea sa de moarte și de umbrele lumii subterane. Grecii antici, profund superstițioși, erau reticenți chiar și în a-i rosti numele. În plus, persistau temerile legate de temperamentul său volatil și de capacitatea de a aplica pedepse severe. O legendă relata cum Hades l-a condamnat pe Sisif la un ciclu etern de împingere a unui bolovan masiv pe un deal abrupt, doar pentru ca acesta să se rostogolească înapoi când se apropia de vârf, obligându-l să înceapă din nou sarcina într-o repetiție fără sfârșit.
5. Înfricoșătoarea zeiță Kali, Mama Întunericului
Kali, o zeiță hindusă asociată cu distrugerea și transformarea, a evocat teroarea prin înfățișarea sa formidabilă. Împodobită cu o ghirlandă de capete tăiate și cu o limbă plină de sânge, simbolizându-i ferocitatea, Kali este o zeitate puternică și complexă în hinduism, care încorporează atât dimensiunea distructivă, cât și cea regeneratoare a divinității. Ea întruchipează trecerea inexorabilă a timpului, dizolvarea ego-ului și ciclul etern al vieții, al morții și al renașterii. Devotații ei cred că invocarea ei poate facilita eliberarea din ciclul nașterii și al morții, conducând la emanciparea spirituală, cunoscută sub numele de moksha.
Adepții lui Kali îi imploră binecuvântarea pentru protecție, îndepărtarea obstacolelor și eradicarea influențelor negative din viața lor. Ei îi recunosc natura binevoitoare, alături de capacitatea de distrugere, și astfel o țin într-o stare de venerație și respect. Un mit singular subliniază puterea înfricoșătoare a lui Kali - povestea în care ea îl învinge pe demonul Raktabija. Raktabija avea capacitatea de a genera duplicate ale sale cu fiecare picătură de sânge care cădea pe pământ. Când ceilalți zei s-au trezit inundate de o armată de clone ale lui Raktabija, au implorat-o pe Kali să le ceară ajutorul. Fără ezitare, Kali a evitat continuarea replicării consumând fiecare picătură din sângele său vărsat, decapitându-l ulterior.
În această imagine, Kali, zeița asociată atât cu distrugerea, cât și cu regenerarea, mânuiește o sabie și stă în picioare cu un cap tăiat, în timp ce îl calcă pe Shiva, consortul ei. (Domeniu public)
6. Ares, zeul războiului
Ares, zeul grec al războiului, se bucura de tumultul și brutalitatea conflictului. Dispoziția sa capricioasă și însetată de sânge făcea din el o divinitate a cărei prezență pe câmpul de luptă inspira teamă. Ares s-a născut din Zeus, șeful zeilor, și Hera, regina zeilor. Avea o soră pe nume Eris, zeița discordiei. Deși Ares nu a impus același cult răspândit ca alte zeități, el a avut o importanță în obiceiurile religioase ale Greciei antice, în special în domeniile legate de război. Soldații se temeau de el și se străduiau cu sârguință să-i câștige favoarea. Anumite orașe au ridicat temple dedicate lui Ares, unde războinicii ofereau sacrificii înainte de a intra în luptă, căutându-i protecția și bunăvoința. Pentru oamenii de rând, neobișnuiți cu rigorile războiului, Ares era o figură care trezea o profundă teamă datorită asocierii sale cu vărsarea de sânge. Pentru ei, el simboliza fațetele distructive și brutale ale războiului.
Ares, zeul războiului. Sursa: Gennady Kuchin /Adobe Stock
7. Tiamat, haosul primordial
În cadrul mitologiei babiloniene, Tiamat și-a asumat rolul de zeiță primordială a haosului, manifestându-se ca un dragon monstruos. Ea s-a angajat într-un conflict tumultuos împotriva zeilor mai tineri, fiind emblematică pentru puterile haosului și ale devastării. Fiind una dintre cele mai formidabile divinități antice, ea ocupă o poziție centrală în narațiunea babiloniană a creației, Enuma Elish, în care servește drept adversar principal. În această epopee, ea adună o armată formidabilă de monștri și ființe haotice pentru a se opune zeilor mai tineri, sub conducerea lui Marduk, care a fost ales drept campionul lor.
Confruntarea dintre Tiamat și Marduk ocupă un loc central în mit și culminează cu o confruntare feroce și decisivă. În cele din urmă, Marduk învinge, împărțind trupul lui Tiamat în două părți, folosindu-se de una pentru a făuri cerurile și de cealaltă pentru a modela Pământul. Tiamat întruchipează forțele haosului și ale dezordinii din cosmos, care trebuie să fie îmblânzite și puse sub control pentru apariția creației și a ordinii. Babilonienii îi purtau o mare teamă, dar, în același timp, îi purtau un respect profund, recunoscând că distrugerea și haosul sunt fațete inerente ale existenței.
Un monstru al haosului (poate Tiamat) și un zeu al soarelui, poate Marduk. (TYalaA/CC BY-SA 4.0)
8. Tezcatlipoca, schimbătorul de formă
Tezcatlipoca, o divinitate aztecă, era strâns legată de destin și de magie. El se manifesta frecvent sub forma unui jaguar, semănând frică și dezordine. Natura sa capricioasă îl făcea un zeu cu adevărat terifiant. O figură proeminentă în mitologia aztecă, numele său se traduce prin "Oglinda fumegândă" sau "Oglinda de obsidian". Tezcatlipoca este reprezentat în mod obișnuit cu o oglindă sau un scut care reflectă chipul observatorului, simbolizând capacitatea sa de a dezvălui adevărata esență a indivizilor și obiectelor. El și-a asumat un rol dublu în mitologia aztecă, servind atât ca forță creatoare, cât și ca vestitor al distrugerii, întruchipând natura ciclică a existenței.
Ritualurile dedicate lui Tezcatlipoca includeau frecvent sacrificii umane, deoarece aztecii credeau că oferirea sângelui victimelor sacrificiale era imperativă pentru a-i liniști pe zei și pentru a proteja existența continuă a lumii. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că era temut, având în vedere că orice zeitate care cere sânge uman ar fi provocat în mod natural teamă.
Tezcatlipoca, conducătorul oglinzii fumurii, reprezentat cu oglinzi circulare de obsidian care îi împodobesc tâmpla, pieptul și piciorul (Codex Borgia) (ilustrație de S. Campbell, bazată pe Díaz & Rodgers 1993 / Antiquity Publications Ltd).
9. Angra Mainyu, spiritul malefic zoroastrian
Angra Mainyu, cunoscut și sub numele de Ahriman, este personificarea răutății în cadrul zoroastrismului. El se află în opoziție cu Ahura Mazda, zeul asociat cu lumina și bunăvoința, personificând întunericul, dezordinea și toate elementele de devastare. Zoroastrismul aderă la un sistem de credință dualist, subliniind o luptă fundamentală între forțele binelui, reprezentate de Ahura Mazda, și cele ale răului, întruchipate de Angra Mainyu. Acest dualism constituie principiul fundamental al credinței și cosmologiei zoroastriene. În consecință, Angra Mainyu este portretizat ca fiind întruchiparea tulburării, a ruinei și a înșelăciunii. Rolul său cuprinde semănarea discordiei, a necazurilor și a neadevărurilor în întreaga lume.
Mai mult, i se atribuie crearea unei serii de spirite malefice și demoni care să-l ajute în eforturile sale de a submina armonia și ordinea stabilite de Ahura Mazda. Având în vedere responsabilitatea sa pentru diferitele forme de suferință, moarte și nenorocire din lume, Angra Mainyu insuflă, fără îndoială, teamă printre adepții acestei religii străvechi.
Angra Mainyu (cunoscut și sub numele de Ahriman) își găsește sfârșitul în mâinile lui Faramarz într-un episod din Shahnameh. (Sursa imaginii: Vezi pagina pentru autor / CC BY 4.0)
10. Surt, uriașul de foc din Ragnarök
Surt, un uriaș de foc din mitologia nordică, este menit să joace un rol esențial în producerea Ragnarök, sfârșitul cataclismic profețit al lumii. Înarmat cu o sabie de foc, el conduce forțele distrugerii în confruntarea apocaliptică supremă. Conform profețiilor nordice, în timpul Ragnarök, Surt va prelua comanda uriașilor de foc, care sunt urmașii lui Muspel, și îi va conduce într-o confruntare finală împotriva zeilor și a adversarilor lor. Surt este renumit pentru sabia sa înflăcărată, care emite o căldură toridă și o strălucire orbitoare, ceea ce îl face una dintre cele mai temute figuri dintre giganții de foc. În cursul Ragnarök, Surt, împreună cu legiunile sale de uriași de foc, va înainta din tărâmul incendiar Muspelheim, un tărâm învăluit în flăcări, pentru a se angaja în lupta cu zeii. Acest conflict titanic va duce la ștergerea cosmosului, flăcările lui Surt înghițind lumea și făcând-o să se scufunde sub mare, căci totul va ceda în fața ravagiilor focului. În consecință, mulți credincioși obișnuiți aveau o profundă teamă chiar și la simpla menționare a lui Surt sau a unuia dintre cei de felul său. Fiind cel responsabil de dispariția tuturor zeităților nordice, Surt este, fără îndoială, o figură formidabilă în mitologie.
Pentru a insufla teamă în credincioși
Aceste zeități străvechi, caracterizate prin abilitățile lor mărețe și prin dispoziții adesea capricioase, au funcționat ca simboluri ale fațetelor imprevizibile și de neîmblânzit inerente atât lumii naturale, cât și existenței umane. Ei aveau legături cu elemente ale lumii naturale și ale vieții umane care erau în același timp inspiratoare și înfricoșătoare, reflectând esența complexă și multiplă a mitologiilor antice.
Comentarii
Trimiteți un comentariu